Care
e primul cuvant/prima imagine care va vine in cap cand auziti cuvantul
"mama-vitrega"? Cenusareasa si mama vitrega odioasa, plus cele doua
putori de fiice, Alba-ca-Zapada si mastera criminala? Pana de curand si
eu tot la astea m-as fi gandit, sincera sa fiu. Copil fiind nu am avut
prieteni cu mame vitrege, asa ca erau bine infipte in cap figurile
ticaloase de mai sus. Ca adult am intalnit cateva cazuri care nu m-au
facut sa-mi formez o alta imagine a mamelor vitrege, in schimb m-au
inspaimantat teribil la gandul ca as putea eu fi vreodata vitrega (sau
vitregita?).
Primul episod a fost al amicului X, care a
aparut la noi la vreun an dupa un divort urat, cu o alta femeie.
Alaturi de ei si baietelul lui de vreo 6 ani si fetita ei de vreo 3 ani.
Foarte draguti si relaxati copiii, foarte ok si adultii. In urmatorul
an au venit tot mai rar cu baiatul, care era din ce in ce mai agresiv si
rautacios. Si am aflat povestile cu fosta care atat i-a spus copilului
ca actuala e o nenorocita care le-a distrus familia, incat copilul a
ajuns sa o injure si sa ii distruga lucrurile, apoi sa refuze sa se mai
vada cu ei. Tatal il vede acum separat, doar pe el. Mama-vitrega ar fi
vrut sa se implice, dar nu a avut cu cine.
Al doilea
caz e al unei foarte bune prietene care s-a indragostit, s-a casatorit,
si-a dorit echilibru si o constructie frumoasa, in doi. Dar s-a trezit
ca nu e asa usor sa construiesti trainic de la baza cand in economia
"santierului" mai exista si o fosta si un copil. Si cand fosta iti pune
de la inceput o eticheta de "curva care s-a bagat intre noi sa ne
distruga" (desi pana la aparitia "curvei" era frumos stabilit ca fiecare
sa isi vada de viata si drumul lui, separat) si ii da extrem de multe
lichide copilului (care tocmai invata sa nu mai foloseasca pampers)
exact inainte de drumul de 45 de minute cu masina, stiind ca
"nenorocita" il va tine in brate, e greu sa mai zambesti ingaduitor si
sa iti doresti sa experimentezi rolul de mama-vitrega. Brusc, dupa ce
vizitele copilului fusesera "la liber", fosta nu mai vrea sa imparta
nici un Craciun/Paste/ziua copilului cu tatal DAR "datoria lui legala" e
sa vireze minim 25% din venit lunar in cont. Dintr-odata copilul invata
prostii si lucruri indecente de la tata, dar mai ales de la vitrega. Si
uite asa, dupa atacuri multiple, mizerii, frecusuri permanente,
situatii nerezolvate si parte generoasa din buget care se duce spre un
alt santier cu care nu ai nicio treaba, ajungi sa te intrebi daca vei
dori vreodata sa fii mama, ca mama-vitrega sigur nu vrei sa fii. Ca sa
nu mai vorbim ca, dupa atatea sabotaje, te intrebi daca merita
investitia in constructie.
Cand m-am mutat in Suedia
am descoperit o lume a cuplurilor/familiilor mult mai diversa.
"Familii-nucleu" (mama, tata, copil/copii) alaturi de "familii vitrege"
(el, ea, copilul lui, al ei, al lor), mama-vitrega care isi ia
copiii-vitregi de la scoala, tatal-vitreg care merge la pescuit cu
copilul-vitreg, ba chiar si sarbatori gen Craciun la care mama isi are
alaturi cei 3 copii, sotul, dar si cei trei tati ai copiilor ei, plus
noile perechi ale lor si fratii-vitregi ai copiilor ei. In cam toate
societatile actuale familia-nucleu este norma de la care pornesc toate
considerentele si discutiile. Am fost foarte incantata sa descopar ca in
societatea suedeza si familia-vitrega ("familia-pachet" cum mai este
numita aici) a devenit, dupa o perioada in care a fost un fel de
"fratele-vitreg nereusit" despre care nimeni nu vorbeste deschis, o
parte din normalitate.
Eu nu am visat niciodata sa
ma marit in rochie alba, dar sa ma indragostesc si sa iubesc un om
minunat, cu care sa formez o pereche in adevaratul sens al cuvantului,
cu care sa imi construiesc viata, sa facem copii, am visat. Nici la
copiii altora nu am visat, trebuie sa recunosc. Pana m-am trezit ca mi
se combina visul cu ne-visul in realitate. M-am regasit cu iubirea
vietii mele, dupa 15 ani si am realizat ca am primit amandoi a doua
sansa de a construi ceva frumos impreuna. Dar nu eram doar noi doi. Era
si copilul lui dintr-o relatie anterioara. Si uite asa m-am trezit
intr-un rol fara un nume si statut clar, dar mai ales fara un ghid de
folosire, mai ales a sentimentelor si trairilor. Ideea de mama-vitrega
exista la nivel subconstient in mine, ceva intre Mashtera si
experientele traumatizante ale cunostintelor mele, temperata de
exemplele pozitive suedeze. Pe net am gasit doar articole din alea
instructive, "cum sa fii o mama-vitrega buna", "Sotul tau are copii din
prima casatorie si tie iti este greu sa gasesti o
cale de comunicare cu ei? Chiar si pentru aceasta problema delicata
psihologii dau solutii" sau povesti pe forumuri ale unor femei
isterizate si traumatizate de bestiile de copii-vitregi sau ticaloasele
de foste. Cel mai tare mi-a "placut", pe un forum romanesc pe care
diverse mame spuneau cum e bine sa impui granite si sa le dai sarcini
copiilor, cum au desfiintat-o cateva "mame-bune" pe o mama-vitrega
pentru ca si-a permis sa spuna ca ea are o relatie ok cu fiica vitrega
de 15 ani, de la inceput i-a impus niste granite si printre sarcinile
fetei este si cea in care spala cada si chiuveta. Moama! Ticaloasa de
mama-vitrega care foloseste bietul copil pe post de slujitoare! Huo!
Mashtero! Cu ocazia aia mi-a trecut prin cap ideea ca mamele-vitrege
sunt asa de rau vazute pentru ca s-au ocupat temeinic "femeile si mamele
normale" de imaginea vitregelor, dintr-o teama ancestrala de tipul: o
alta imi poate vraji si fura barbatul, copiii mei ar putea sa o placa,
deci hai sa umplem de rahat din start orice "alta".
Discutiile
mele cu altii (femei in general) in anumite momente mai tensionate erau
ciudate, ca pe de-o parte ma ascultau ca pe prietena lor care are ceva
trairi speciale, pe de alta ca mame care nu isi pot inchipui ideea ca ai
lor copii ar putea sa creasca vreodata alaturi de alta femeie sau, in
partea opusa, ca femei care au fost traumatizate de fosta si copilul
vitreg incat nu se mai pot gandi cu drag la niciun copil. Si era atat de
greu sa imi explic trairi pe care ele nu le simtisera! Povestea mea nu e
nici tragica, nici dramatica, ci ar putea spune multi ideala. Dar care a
venit cu niste sentimente, ganduri si trairi noi care uneori m-au
speriat, alteori m-au facut sa plang, sa turbez, sa fiu frustrata si sa
ma simt un om rau, o femeie a dracu, o "mama-vitrega" mashtera pentru ca
nu mai auzisem la altii despre astfel de trairi, nu stiam cum "trebuie"
sa simt si aveam senzatia ca e ceva rau. Pana am gasit, de curand, o
carte despre multe povesti ale altor mame si tati vitregi, povesti care
se concentrau pe ei, trairile si sentimentele lor, NU pe ce ar putea
simti copiii, fostele sau altii. O carte in care mi-am regasit din spaime, temeri, reactii si nu m-am mai simtit nici un om rau, nici o mashtera.
Barbatul
regasit de mine incheiase mai mult decat decent legatura cu fosta, erau
doi adulti responsabili care isi cresteau (cateva zile la unul, cateva
zile la altul) copila cu dragoste, afectiune, intelegere, care
explicasera de la inceput (si repetasera pe parcurs) ca ii sunt mama si
tata, o iubesc, dar ei doi nu vor mai fi vreodata un cuplu, asta
insemnand posibilitatea ca fiecare sa isi gaseasca pe altcineva. Chiar
inainte sa apar eu in peisaj, copila ii spusese lui taica-su ca isi
doreste ca el sa aiba o prietena, una mica, bruneta, cu ochi caprui si
nu batrana, pentru ca ea vrea frati. Am cunoscut-o pe copila destul de
repede de la reinceputul relatiei noastre. Eram atat de emotionate
amandoua! Ne-am placut, am avut o zi frumoasa impreuna, am facut clatite
(si acum tine minte si povesteste de tigaia roz pe care am cumparat-o
special pentru asta). La scurt timp am cunoscut-o si pe mama ei. Atunci
sa fi vazut emotii pe amandoua! Am vazut multe in ochii ei (suspiciune,
curiozitate, poate o usoara teama), dar nu am vazut rautate sau idei
preconcepute, si asta m-a ajutat enorm si am devenit, in timp, chiar
prietene, as putea spune.
M-am mutat in casa lui (a
lor) la invitatia atat a lui cat si a copilei. Nici nu apucasem sa imi
desfac sacosele cand am organizat la noi ziua fetitei. Si m-am trezit ca
toti invitatii sunt doar din partea familiei mamei, ca ai lui erau
plecati din oras. Bunica fetei si trei matusi care m-au scanat pe toate
partile, care s-au fatait prin casa si curte cu o familiaritate care
mi-a stat in gat, recunosc, desi stiam ca pana cu vreo 2 ani jumate
inainte locul lui fusese cumva si al lor, ca doar veneau la petreceri si
mese la fata/sora/nepoata lor. In plus, ele erau acum familia "de
sange" a copilei sarbatorite. Petrecerea a fost aranjata perfect de
catre mine. Pe de-o parte de dragul celei mici, pe de alta de dragul
lui, dar multa ratiune din spatele datului meu peste cap a fost pentru a
arata ca acum e locul meu, casa mea, familia mea. Pentru ca asta era
senzatia frumoasa pe care o traiam la inceput, cat de minunat e sa fiu
alaturi de si sa construiesc impreuna cu mica mea noua familie.
Dupa
primele luni, jumatate de an, in care eram o incantare si o noutate
pentru micuta si ea pentru mine, au inceput sa apara si ceva nori si
umbre pe langa casa si familia noastra. Cel putin asa le percepeam eu.
Lumea din jur incepea sa imi spuna ce bine ca cea mica ma place, ca
fosta e decenta si o femeie deosebita si ma accepta, ce noroc am. Nu
cred ca avea cineva alte intentii decat bune, dar pentru mine devenea
sufocant ca nu imi spunea nimeni si mie ce minunata sunt ca accept si
iubesc un barbat care are un copil si o fosta mereu prezenta. Ea era
copilul lui in familie, fosta era mama copilului lui in familie, eu cine
naiba eram? Mi-aduc aminte ce panica pe mine cand, in cateva zile,
copila mi-a spus ca uneori ii vine sa ma strige "mama", ca asa simte,
apoi o cunostinta care a intrebat-o pe fetita "cum te impaci cu mama ta
vitrega?", apoi luat copila de la scoala unde profesoara m-a intrebat
"dar tu cine esti?" (desi stia, ca omul meu sunase si explicase cine o
va lua pe fata) si eu m-am pierdut in explicatii "sunt partenera tatalui
fetei, adica mama-vitrega, adica a doua mama, adica ...". Eram total
bulversata! Era frumos si flatant ca micuta imi spusese mama, dar eu nu
ma simteam mama, ci un adult in viata ei, care o iubeste, vrea sa o
protejeze, ii da de mancare, o pupa la culcare, o cearta cand o ia pe
aratura, ii spune sa manance mai multa salata, dar si care uneori pur si
simplu nu SIMTE sa faca toate astea, ci le face doar cumva din ratiune
si obligatie. In acelasi timp, ideea ca as putea fi catalogata drept
mama-vitrega m-a inspaimantat si am refuzat termenul. Nici "partenera lu
tata" nu ma facea sa ma simt comod, ca nu ma simteam doar atat. Dupa
ceva zbuciumuri, am deschis subiectul cu el si cu copila si am cazut de
acord ca cel mai bine ea imi spune pe nume si cand e vorba de prezentat
altora, eu sunt mama-bonus (termen foarte folosit aici). Bonus are
conotatie pozitiva, inseamna sa primesti ceva in plus la ceva ce e deja
bun. Si copila mi-a devenit fiica-bonus.
Odata cu
gasirea rolului precis, am definit si caracteristicile rolului, iar aici
m-a ajutat enorm el, trebuie sa recunosc. In casa si familia noastra
exista drepturi, obligatii, granite si libertati egale, pentru fiecare.
Pupicii si imbratisarile se impart in mod egal, gesturile frumoase (un
desert surpriza, un cadouas, un masaj) sunt pentru toata lumea si
fiecare in parte. Am riscat (dar am si castigat) sa discut anumite
chestiuni mai sensibile atat cu el cat si cu mama fetei. Reguli pe care
am vrut sa le impun (de ex, copila lasa hainele seara pe dusumea si
acolo le gaseam, i-am spus ca voi spala doar hainele din cosul din baie,
tot ce e pe dusumea va ramane acolo pana se va transforma intr-un munte
si nu va mai avea nicio haina curata; a functionat de minune), faptul
ca ma deranja uneori sa ma trezesc ca e la noi copila, dar deja
stabilise maica-sa ca va face tema X cu ea, ca va purta peste 2 zile
(plecand de la noi) nu stiu ce haine, program de activitati, etc. Faptul
ca eu am sesizat cum maica-sa face aproape o drama din despartitul de
copila, iar asta o incarca negativ sau faptul ca, din afara cumva, eu
vad un pic altfel lucrurile, de exemplu faptul ca nu mai e un bebelus
caruia sa i se accepte orice, ci o copila de 7 ani foarte isteata care
stie sa profite de slabiciunile parintilor.
De ce am
spus ca am riscat? Pentru ca mi-era teama sa deschid subiectele, pe de-o
parte pentru ca "nu sunt mama/parinte sa stiu ce inseamna", pe de alta
pentru ca sunt subiecte foarte delicate care pot fi interpretate ca un
fel de critica din partea mea vizavi de modul in care isi fac ei (mai
ales ea) treaba ca parinti. Recunosc ca mi-am ales cu mare grija si
diplomatie cuvintele si exprimarea. Si rasuflu usurata ca a functionat.
Si ca mi s-a recunoscut in acest fel rolul si participarea in cresterea
si educarea copilei.
Mai greu, in schimb, a fost cu
alte sentimente si trairi, doar ale mele. Teoretic intelegeam si stiam
ca fiecare copil trece prin anumite etape, ca e absolut normal sa spuna
si sa faca anumite chestii, dar sa le traiesc pe viu si sa trec
linistita peste mi-a fost mult mai greu de inteles. Dupa prima etapa de
extaz si incantare ca exist in viata ei si a tatalui ei, a urmat o a
doua etapa, cea in care "mama a zugravit sufrageria asta", "mama face
asa placinta", "cand mama locuia aici", "noi suntem acum iubitele tale,
dar inainte eram mama si eu iubitele tale", "hai sa ne uitam la pozele
in care eu sunt mica si esti tu si mama". Imi aduc aminte un episod
anume, cand la masa de seara, dupa o zi mai nasoala de-a mea, obosita,
iritata de altele, mi-au pus capac mofturile copilei la masa (eu nu
mananc aia, mama imi face salata din ce vreau eu) si m-am uitat stramb
la ea, pentru o fractiune de secunda. Seara, dupa ce ea se culcase, am
gasit in ghiozdanul ei un bilet "mama, tu esti cea mai buna! mama, Lia
s-a uitat urat la mine". Mi-a stat ceasul! Nu doar pentru ca am gasit
biletul si ca daca nu l-am fi gasit cine stie ce interpreta ma-sa, ci ca
am realizat ca copila chiar vazuse si intelesese ca ma uitasem urat la
ea! Dupa ce am discutat cu el, apoi cu mama ei, apoi cu copila ca e bine
ca se exprima, dar mai bine sa ne spuna direct cand i se pare ceva
ciudat si ca e absolut normal (ca doar si mama si tata o fac!) sa se mai
uite oamenii si urat sau critic la tine, am realizat cat de mare e
diferenta intre uitatul urat/critic al unei mame si cel al unei
mame-vitrege. Mama e critica, mama-vitrega e rea.
Am
avut si momente in care, stresata si deprimata la randul meu de vreme si
intuneric si frig, nu vroiam sa inteleg ca si copila poate simti asa.
"Ce depresii poti sa ai la 7 ani cand doar te joci, ti se fac toate
poftele si nu ai nicio obligatie?" Daca as fi ignorat starile ei mai
apatice (care, de altfel, nu ma afectau direct cu absolut nimic) nu ar
fi fost nicio problema, dar eu am facut o problema personala din asta,
ca un fel de intrecere de genul "cine are dreptul sa fie mai deprimat".
Pana si eu realizam ca as fi absurda sa dezvolt in cuvinte "concursul"
din capul meu, asa ca nu am zis nimic, in schimb nu imi mai placea de
ea, evitam contacte sau discutii cu ea. Si ma simteam un om rau ...
Exact
in perioada aia am pornit un adevarat razboi asupra refuzului ei de a
dormi in camera ei (dormea cu mine cele doua nopti cand e la noi).
Adormea chinuit (cu televizorul pornit) in canapea in sufragerie, dupa
care se chinuia ta-su sa o care pe scari sus in dormitor. Eu vroiam nu
vroiam trebuia sa dorm cu ea, ta-su in camera ei. Nu avea o explicatie
clara de ce nu vroia la ea in camera (in conditiile in care la ma-sa
doarme de mult in camera ei, singura). Eu nu vedeam ca pe un gest de
dragalasenie fata de mine, ci ca pe un rasfat si un mod de a ma desparti
de ta-su macar 2 nopti pe saptamana. Eram si in perioada in care nu o
placeam, asa ca am pornit razboiul. "Nu mi se pare normal ca la varsta
ei sa ii mai fie teama sa doarma singura, trebuie sa doarma la ea". I-am
spus direct ca din seara asta nu va mai adormi in canapea, ci la ea in
pat. De la 8 seara la 11 jumate noaptea a urlat in continuu, nu a
adormit, ca in final ta-su sa nu mai reziste si sa ii spuna ca poate
dormi cu mine. A adormit in mai putin de 1 min. Dar eu nu am dormit
deloc. Am facut crize, am spus ca e rasfatata, ca el cedeaza la santaj,
ca pe mine nu ma intreaba nimeni unde si cu cine vreau sa dorm. El o
tinea pe a lui, ca important e sa dormim, nu conteaza cum si cu cine. Eu
o tineam pe a mea, desi in sufletul meu stiam si simteam ca la mine e
doar o ambitie. O detestam pe ea si ma simteam tradata de el. Ma deranja
pana si respiratia ei in somn, langa mine. Si realizam cat de departe
pot merge cu trairile distructive. Si ma simteam un om rau, o vrajitoare
...
De ceva timp asta mica e in etapa "indragostita de
tata", el e soarele ei, cu cat face mai multe chestii cu el, cu atat mai
bine, cu cat ii sta mai in cap si mai mulata pe el, cu atat mai mare
fericirea. Ma enerveaza cand nici la baie nu se poate duce el fara sa ii
bata ea la usa si sa il intrebe ce face, ca ei ii e dor de el. Dar nu
ma afecteaza direct si am realizat ca e absurd sa ma bag in competitii
cu ea, fiecare ne avem locul bine stabilit in inima lui si faptul ca se
aseaza intre noi doi nu inseamna ca el ma va iubi mai putin. Este un
copil care are nevoie de atentie, de confirmari, de tatal ei. Stiu si
simt ca si ea ma iubeste, asa cum si eu o iubesc, chiar daca nu ne
placem neaparat tot timpul. Dar recunosc fara rusine (acum fara rusine,
ca la inceput m-au speriat sentimentele astea) ca am simtit usoare gelozii uneori.
Au
mai fost si alte momente. In care am gandit, chiar si doar pentru o
fractiune de secunda, ca ar fi fost mult mai usor daca ea nu exista in
peisaj. Sau in care m-a apucat ciuda si tristetea ca nu e a mea, ca cei
15 ani de pauza intre mine si el ar fi trebuit sa fie de relatie in care
construim impreuna si facem copii impreuna. Sau in care ma enerveaza ca
se prosteste cu voce de bebelus si se rasfata excesiv. Si cand stau in
dubii daca o atentionare sau o critica de-a mea ajuta sau face mai rau,
ca doar eu nu sunt mama ei, ci doar mama-in-plus. Sunt o multime de
momente cand mi se umplu ochii de lacrimi de emotie cand o vad la o
serbare sau un concurs, ca o simt "a mea" intr-un fel, cand imi bate
inima de fericire ca imi face un desen sau ma pupa si imi spune ca fac
cea mai buna mancare. Cu dormitul nu mai am o problema, pentru ca in
general doarme la ea in camera (a ajuns sa spuna singura ca e mai usor
sa adoarma direct in pat, nu in canapea si ca nu e asa rau sa doarma
singura), iar in unele seri cand are chef sa doarma cu mine (cu ta-su nu
vrea sa doarma, ca sforaie) ma intreaba inainte daca e ok, ceea ce nu
ma mai face sa ma simt data la o parte. Mai am momente in care stramb
din nas cand, fiind acasa in vreo zi in care nu am cursuri, ma intreaba
el daca o pot lua mai devreme de la scoala, sa nu stea asa mult timp la
afterschool. As vrea sa spun ca as prefera ziua asta libera pentru mine
si gandurile mele si invatatul meu, dar realizez si ca ii fac ei o
bucurie daca o iau mai devreme acasa si putem pregati cina impreuna, de
exemplu. Si de cand am citit ca si altii simt asa si ca nu e nimic rau
sa iti doresti o pauza de copilul-bonus, mi-e mult mai usor sa spun da, o
iau mai devreme de la scoala.
M-a ajutat enorm sa
citesc cartea asta, povestile atator parinti-vitregi/parinti-bonus
pentru ca am gasit aceleasi sentimente si la altii si am inteles ca e
omeneste si normal sa simtim asa, chiar daca initial ne-am umplut de
sentimente de vina si rusine ca simtim asa. Sa nu iti placa de un copil e
ceva foarte sensibil, aproape un subiect tabu. Furia si invidia
interzise pe care le simt multi parinti-vitregi fata de copiii-vitregi
ridica altfel un puternic dispret si desconsiderare a celorlalti,
fortandu-i pe "vitregi" sa fie singuri in tacerea rusinoasa. E o mare
problema daca un parinte-vitreg vorbeste deschis despre sentimentele
"urate" fata de copilul-vitreg, de cele mai multe ori i se raspunde cu
neintelegere si (pre)judecati. "E pacat de copil, nu de tine! Tu stiai
in ce te bagi, dar copilul-vitreg nu a avut nicio alegere!" Si poate e
cel mai dificil pentru copii. Cel mai adesea au trecut printr-o
despartire dureroasa a parintilor si apoi au fost bagati cu forta in
viata de familie-vitrega. In acelasi timp, nu ajuta prea mult sa
compari, sa pui in paralel eventualele suferinte ale copiilor cu cele
ale parintilor-vitregi. Sa ii obligi sa taca pe parintii-vitregi cu argumentul "copilul sufera si mai tare" face cu atat mai greu ca anxietatile si frustrarile sa dispara.
De aceea cartea pe care am citit-o si textul meu de acum sunt
concentrate (constient) tocmai pe situatiile si trairile parintilor
vitregi. Pentru ca si ei sa aiba o voce, pe langa nenumaratele articole
si carti despre copii si parenting. Pentru ca si ei sa aiba
posibilitatea sa se regaseasca in trairile si frustrarile altora si sa
nu se mai simta vrajitoare, monstri sau oameni rai.
Cat
de echilibrata e mica noastra familie-pachet? Am vorbit de curand cu
ceilalti doi adulti din familie de momentul (nu chiar asa indepartat)
cand fata va fi o adolescenta normala si, fireste, se va simti
neinteleasa si va detesta pe toata lumea. Si am realizat ce avantajata
sunt eu din pozitia de mama-bonus careia ii va spune doar "nu ai dreptul
sa imi spui nimic, ca nu esti mama mea!", fata de "esti cea mai rea
mama din lume!" sau "esti un tata rau, te urasc!" :)